Wars

 

  • Cucerirea Mediteranei

Cucerirea Italiei, încheiată încheiată în primele decenii ale secolului al III - lea î.Hr. a impus roma în rândul marilor puteri din bazinul Mării Mediterane, opunând-o Cartaginei, situată pe coasta de nord a Africii, care stăpânea baze comerciale importante în Sicilia și în sudul Spaniei. 

Interferența sferelor de interese ale celor două cetăți declanșează confruntarea decisivă pentru hegemania bazinului occidental al Mediteranei, consumată de-a lungul a trei războaie, numite războaie punice (264 - 146 î.Hr.). Biruința asupra Cartaginei, după înfrângerea armatei acesteia condusă de Hannibal, a făcut din Roma principala putere militară a Occidentului, ea afirmându-se deja concurentă cu marile regate elenistice din Mediterana orientală.

De fapt, acestea vor face obiectul celei de-a doua etape a cuceririloe mediteraneene inițiate de Roma. În expansiunea spre orient, romanii vor întâlni statele elenistice, unele angrenate deja pe panta declinului. Folosind o politică abilă,  Roma va reuși treptat să-și asigure triumful definitiv în zonă.

După trei războaie, Macedonia, unul dintre cele mai puternice state adverse, a fost supusă în anul 168 î.Hr. Faimoasa falangă macedoniană a fost înfrântă, marcând pentru multa vreme triumful legiunii romane. Mai dezbinată ca oricând, Grecia îi urmează curând ca provincie romană, sub numele Ahaia (146 î.Hr.), încheind în felul acesta o existență politică milenară. În final, politica romană în Orient va avea ca obiectiv dominația asupra regatelor elenistice din Asia. Ca urmare a intervenției lui Antioh al III-lea în Grecia, Roma începe războiul împotriva regatului seleucid, care pierde teritorii din Asia Mică, fiind redus doar la Siria. Mai târziu, în urma războaielor împotriva lui Mitridate, regele Pontului, Roma anexează în întregime Asia Mică și Siria (63 î.Hr.). Cucerirea regatelor elenistice este finalizată de Octavianus prin anexarea Egiptului (30 î.Hr.).

În paralel, romanii vor continua războaiele și în partea occidentală a Europei, cucerind în cea mai mare parte Hispania, moștenită de la cartaginezi, iar prin Iulius Caesar vor lua în stăpânire Gallia. Astfel, la capătul a două secole de lupte, desfășurate uneori pe mai multe fronturi, Roma își asigură dominația asupra întregului bazin al Mării Mediterane, numită si ” Marea Noastră ” - Mare Nostrum. Acestă etapă a fost însoțită și urmata de mari tranformări produse în societatea romană, care vor grăbi sfârșitul regimului republican.

  • Cucerirea Italiei și urmările ei

​​1. Incendierea Romei de către gali

În jurul  anului 390 Î.E.N., triburi celtice venite după jaf în Etruria se luptî cu romanii pe râul Alia și îi înfrâng. Restul armatei romane se retrage în dezordine, urmărite de dusmani. Romanii, dintre care nimeni nu credea că ar mai fi scăpat vreunul înafară de cei ce se refugiaseră la Roma - fiincă o parte mai mare a armatei care luase parte la luptă se retrăsese la Veii -  plângându-i deopotrivă pe cei vii și pe cei morți, au umplut aproape tot orașul cu vaietele lor. După ce, însă, s-a răspândit vestea sosirii dușmanilor, teama generală a făcut să amuțească plânsul fiecărui om în parte. Deoarece nu era nici o speranță că orașul ar putea fi apărat cu un număr atât de mic de oameni, s-a hotărât ca cei apți de luptă, să se aprovizioneze cu arme și alimente și să se retragă pe Capitoliu. Curând după aceea, galii intră în oraș și-i dau foc, după ce jefuiseră casele și  omorâseră pe locuitorii neadăpostiți in cetate.

De altfel, fie că nu toți galii vroiau să distrugă orașul, fie că așa hotărâseră căpeteniile lor, - ca pe de o parte să le arate asediaților câteva incendii, pentru ca, eventual, din dragoste pentru casele lor, să-i împingă pe aceștia la capitulare, iar pe de altă parte să nu ardă toate casele pentru ca restul orașului să reprezinte un zălog ce ar putea înmuia inimile dușmanilor, - în prima zi focul nu s-a aprins așa cum se aprinde de obicei într-un oraș cucerit, adică izbucnind deodată în mai multe locuri s-au întinzându-se treptat. Romanii - văzând din cetate orașul plin de dușmani care rîtîceau pe străzi, în timp ce dezastrele se țineau lanț pretutindeni, când aici, când dincolo - nu numai că nu-și puteau veni în fire, dar nici nu-și credeau ochilor și urechilor. Încotro îi chemau strigătele dușmanilor, plânsetele femeilor și ale copiilor, pâlpâitul flăcărilor și al caselor care se prăbușeau - îngroziți de toate acestea - într-acolo își îndreptau fețele și privirile încordate, ca și cum soarta i-ar fi pus să privească sfârșitul patriei lor, fără a-și putea salva din toată averea decât doar trupurile lor. Dintre toți cei care au fost vreodată asediați , ei erau cu atât mai de plâns, cu cât nu erau asediați la ei acasă, ci vedeau că totul se află în mâna dușmanilor. Noaptea care a urmat nu a fost mai liniștită decât ziua care trecuse într-un chip atât de îngrozitor. A doua zi a fost la fel și n-a existat nici o clipă în care ochilor să nu li se înfățișeze priveliștea unei noi nenorociri. Deși erau copleșiți de prăpăd și vedeau că toate sunt arse și făcute una cu pământul, romanii nu s-au dat bătuți și au apărat cu vitejie colina pe care se aflau - așa mică și săracă cum era - și care reprezenta refugiul libertății. Deoarece aceleași lucruri se îmtâmplau în fiecare zi, obișnuindu-se ei cu nenorocirile, au devenit nesimțitori față de starea lor, socotind armele pe care le țineau  în mâini ca singura nădejde ce le mai rămăsese.

Dar foamea era aceea care chinuia mai mult cele două armate decât toate cele aduse de asediu și război ... Armata din Capitoliu, deși era obosită, făcând de strajă ziua și noaptea, a izbutit să învingă toate suferințele omenești. Numai foamea n-a putut-o învinge, deoarece însăși natura n-o îngăduia. Trecea zi după zi și ei stăteau mereu cu ochii ațintiți în zare ca să vadă dacă nu cumva se arată vreun ajutor din partea dictatorului. În cele din urmă, insă, s-au văzut nu numai fără mâncare, dar și fără speranță; cum străjile continau neîntrerupt, povara armelor mai că dobora la pământ trupurile slăbite. De aceea oamenii au cerut să se predea sau să fie răscumpărați într-un fel sau altul, cum se va putea, mai ales că galii făcuseră cunoscut în repetate rânduri, destul de limpede, că pentru o sumă nu prea mare ar fi dispuși să părăsească asediul. Senatul s-a întrunit și s-a dat tribunilor militari sarcina să încheie o înțelegere. În cursul unei întrevederi, tribunul A. Sulpicius și Brennus, regele galilor au căzut de acord ca prețul - pentru poporul care după aceea avea să stăpânească lumea - să fie de o mie de livre. Acestei înțelegeri rușinoase în sine i s-a mai adăugat și o faptă mârșavă. Deoarece galii aduseseră greutăți false, tribunul le-a refuzat; atunci un gal nerușinat și-a aruncat și sabia în balanță și a strigat cu un glas care romanilor le era odios : ”vai de cei învinși”. ( În continuare, tradiția pretinde că o armată romană, având în fruntea ei pe Camillus, a apărut pe neașteptate și i-a izgonit pe gali. În realitate, aceștia s-au retras singuri.)

(Titus Livius, De la întemeierea Romei, V, 39, 42, 48)

 

2. Înfrângerea romanilor în trecătoarea de la Caudium

În anul următor, sub consulatul T. Veturius Calvinus și Spurius Postumius, s-a încheiat înțelegerea de la Caudium, vestită prin înfrângerea romanilor din anul 321 î.e.n. Căpetenia samniților era, în anul acela, C. Pontius, fiul lui Herennius. Acesta, scoțându-și trupele la luptă, le-a așezat în apropiere de Caudium, într-un loc cât mai ascuns, apoi a trimis spre Calatia, unde auzise că se află consulul roman cu tabăra, zece ostași îmbrăcați în păstori. Aceștia trebuiau să pască vitele - răzleți, fiecare în altă parte - aproape de posturile romanilor. Îndată ce ei ar fi dat peste dușmanii puși pe jaf, trebuiau toți să spună același lucru, și anume că legiunile samnaților se află în Apulia și că toate trupele asediază Luceria, fiind gata să cucerească orașul. Zvonul acesta, care mai fusese răspândit înadins și până atunci, a ajuns la romani, care i-au dat mai multă crezare datorită prizonierilor, înțeleși să spună toți același lucru. Nu încăpea nici o îndoială că romanii vor ajuta pe locuitorii din Luceria, bunii și credincioșii lor aliați; vor împiedica totoadată ca întreaga Apulie - văzând ea grozăvia întâmplată - să-i părăsească.

Doar drumul pe care trebuia mers urma să fie discutat. Două drumuri duceau la Luceria: unul de-a lungul Mării de Sus - liber și deschis, dar pe cât de sigur pe atât de lung; celălalt - prin strâmtorile caudine - mai scurt, dar având următoarea configurație a terenului: între două șiruri de munți se întindeau două trecători strâmte și împădurite, iar între acestea se află o pajiște destul de mare - închisă de jur împrejur - prin mijlocul căreia trecea drumul; dar înainte de a ajunge la acea pajiște trebuia să intri în prima trecătoare, iar apoi, ori te întorci pe același drum pe care ai venit ori dacă vrei să mergi înainte, să ieși printr-a doua trecătoare, mai strâmtă și mai anevoioasă. După ce armata romană, mergând pe unul din drumurile stâncoase, a ajuns pe această pajiște și s-a îndreptat spre a doua trecătoare, a găsit-o închisă de niște copaci culcați la pământ și de morminte de stânci uriașe. Când vicleșugul dușmanilor a devenit limpede, au apărut trupe de-ale lor pe culmile trecătorii. Îndată romanii s-au grăbit să se întoarcă pe drumul pe care veniseră; dar și acesta era baricadat și acupat de trupe. Atunci, fără nici un ordin, toți se opresc încremeniți  și stau așa ca și cum nu si-ar mai putea mișca membrele și se uită unii la alții, fiecare socotindu-l pe celălalt mai treaz și mai stăpân pe mintea lui. Și mult timp au stat așa în tăcere ..

Apoi romanii, după ce făcuseră multe încercări zadarnice de a ieși din încercuire, ducând o mare lipsă de toate, au fost siliți să trimită soli care să ceară, mai întâi, o pace dreaptă; dacă n-o vor putea obține, să-i provoace pe dușmani la luptă. Atunci Pontius a răspuns că lupta s-a și dat li deoarece romanii, deși sunt învinși și prinși nu vor s-o recunoască, îi va trece, dazarmați și aproape goi, pe sub un jug, celelalte condiții ale păcii vor fi pe bază de egalitate atât pentru învinși, cât și pentru învingători: dacă romanii își vor retrage trupele și coloniile de pe teritoriul samniților, ei vor putea cu toții să trăiască după legile lor, în cadrul unei alianțe pe bază de egalitate; în aceste condiții este gata să încheie un tratat cu consulii; dacă nu le place ceva, atunci el nu va mai primi alți soli.. Consulii care plecaseră să parlamenteze cu Pontius, la insistențe acestuia în legătura cu tratatul au răspuns că nu se poate încheia nici un tratat de pace fără aprobarea poporului, fără preoții fețiali și fără celelalte ceremonii care se abișnuiesc. Și astfel pacea de la Caudiun n-a fost încheiată printr-un tratat cum se crede de obicei, ci printr-o solemnă cu garanții.. Promisiunea solemnă au făcut-o consulii, legații, chestorii, tribunii militari și s-ar mai putea cita numele tuturor celor care au făgăduit. Dacă înțelegerea ar fi fost încheiată printr-un tratat, nu s-ar mai putea menționa numele nimănui, cu excepția a doi preoți fețiali. Iar din cauza amânării inevitabile a tratatului, s-au cerut și șase sute de cavaleri ostatici, care sa plătească cu capul, dacă nu se va respecta înțelegerea. Apoi s-a fixat termenul de predare al ostaticilor și de retragere a trupelor neînarmate. Mai întâi li s-a poruncit să iasă neînarmați și apropae goi din tabără și să predea ostatecii, care au fost duși în captivitate. Apoi li s-a poruncit lictorilor să plece de lângă consuli, care au fost dezbrăcați de mantaua lor de generali. Consulii, aproape în pielea goală, au fost trecuți sub jug primii, ca fruntași ce erau; apoi au fost supuși acestei rușini si ceilalți, în ordinea gradelor; la urmă au venit și legiunile, una după alta. De jur împrejur stăteau dușmanii înarmați, care spuneau vorbe de ocară și-și băteau joc de romani; mulți dintre aceștia au fost amenințați cu sabia și unii chiar răniți și uciși ori de câte ori învingătorii se simțeau jigniți  de vreo privire mânioasă a învinșilor - urmare a tratamentului la care erau supuși.

Așa au fost trecuți sub jug, și - acesta e și mai grav - au fost trecuți sub ochii dușmanilor. După ce au ieșit din trecătoare, deși li se părea că văd atunci pentru prima oară lumina zilei, ca și cum ar fi ieșit de sub pământ, din lumea morților, această lumină era pentru ei mai tristă decât orice moarte, atât de groaznic li se înfățișa propriul lor cortegiu.

(Titus Livius, de la întemeierea Romei, IX, 1-6)

  • Războaiele punice

​   Cauzele războaielor punice

Mamertinii - mercenari care fuseseră în serviciul regelui Siracuzei - pierdusesă, încă mai de mult ajutorul pe care îl primeau de la cetatea Regium; acum și propriile lor forțe erau cu totul zdorbite. De aceea, unii  îndreptat spre cartaginezi, încredințându-se acestora atât pe ei însuși, cât și cetatea lor. Alții au trimis solie la romani, ca să le predea Mesina și să le ceară ajutor, ca unora de care erau legați printr-o obârșie comună. Multă vreme, romanii au stat la îndoială, părându-li-se curată nesăbuință faptul de a veni în ajutorul mamertinilor. Căci, după ce ei supuseseră la o pedeapsă cumplită pe propriii lor concetățeni, care cu puțină vreme mai înainte îi trădaseră pe locuitorii din Regium - o legiune romană, cu soldați originari din Campania, s-a revoltat și a pus stăpânire pe orașul Rhegium, pe care l-au stăpânit un timp, bucurându-se de sprijinul mamertinilor. În anul 270, însă, romanii au recucerit orașul, nimicindu-i pe răsculați. - nu puteau ei acum să-i ajute pe mamertini. Aceștia săvârșiseră o nelegiuire asemănătoare,  și nu numai față de cetatea Mesinei, dar și față de Rhegium, iar pentru fapta lor cu greu se putea găsi o dezvinovățire.

Și, totuși, romanii - care cunoșteau toate lucrurile acestea - vedeau cum cartaginezii ajunseseră să stăpânească nu numai o parte a Libiei, dar si a Iberiei, întinzându-și stăpânirea asupra tuturor insulelor Mării Sardinice și Tireniene. Erau foarte îngrijorați că, dacă vor pune cartaginezii mâna și pe Sicilia, vor fi pentru ei niște vecini răi și greu de suportat - care i-ar înconjura din toate părțile și care ar însemna o înfricoșătoare amenințare pentru Italia, în întregul ei. Era vădit lucru că Sicilia avea să fie în curând supusă de cartaginezi, în cazul ca romanii nu dau ajutor mamertinilor. Căci - biruind Mesina și punând stăpânire pe aceasta - cartaginezii trebuiau în scurtă vreme să ocupe Siracuza, întrucât chiar de pe atunci stăpâneau aproape tot ce mai rămăsese din Sicilia. Și cum romanii prevedeau aceste lucruri și credeau că este necesar ca ei să nu părăsească Mesina și să nu-i lase pe cartaginezi să facă din ea - aș zice - o punte de trecere în Italia, au stat mult timp să chibzuiască la cele ce aveau de făcut. Până la urmă, senatul, pentru motivele arătate mai sus, nu a voit să-și dea încuviințarea. Căci era de părere că foloasele pe care le-ar aduce sprijinirea mamertinilor n-ar fi mai mari decât nebunia ajutorării lor.Dar poporul, coplesit de luptele pe care le purtase mai înainte și simțind nevoia de a se reface prin orice mijloace - întrucât consulii, pe lângă cele amintite adineauri în leggătură cu binele obștesc ce l-ar fi adus războiul, mai făgăduiau, de pe urma lui, vădite și mari binefaceri pentru fiecare cetățean în parte, - a hotărât să meargă în ajutorul mamertinarilor. Hotărârea mulțimii a fost întărită printr-un plebiscit - adunări ale plebeilor care au devenit cu vremea obligatorii ,- conducător al expediției fiind ales unul dintr consuli: Appius Claudius, pe care poporul roman l-a trimis cu poruncă să-i ajute pe mamertini și să treacă strâmtoarea la Mesina.

Mamertinii l-au alungat - în parte înspăimântându-l, în parte înșelându-l pe comandantul cartaginezilor care stăpânea fortăreața din cetate - apoi l-au adus înlăuntrul cetății pe Appius Claudius și i-au încredințat-o acestuia. Iar cartaginezii și-au răstignit generalul, socotind că printr-o proastă chibzuială și prin mișelie a părăsit fortăreața. Cartaginezii veniră cu flota lor în apropierea capului Pelorias - punctul ce mai răsărit al Siciliei, unde se și stabilesc - iar cu o armată de pedestrași ei s-au așezat lângă așa-numitul Synes - o localitate necunoscută, probabil lângă Mesina - începând, cu greu asediul  Mesinei.

(Polibiu, Istorii, I, 10 - 11)